În anul 175, un zvon despre moartea împăratului Marcus Aurelius s-a răspândit în provinciile estice ale Imperiului Roman, în timp ce acesta purta războaiele de la frontiera nordică. Împăratul era în viață. Din acest zvon s-a născut una dintre cele mai serioase crize politice și militare ale domniei sale: generalul Gaius Avidius Cassius, aflat în Siria, s-a proclamat împărat.
Cassius provenea dintr-o familie influentă din Orient și se remarcase în războiul împotriva parților, desfășurat între 161 și 166. Comanda forțe militare importante și controla resurse considerabile din provinciile estice. Siria avea o poziție strategică, iar Egiptul era un furnizor esențial de grâne pentru Roma. Potrivit notelor de documentare, Egiptul ar fi sprijinit revolta, dar amploarea acestui sprijin nu este clară. Tocmai controlul asupra acestor provincii îi dădea lui Cassius o bază de putere pe care Roma nu o putea ignora.
Succesiunea la tron în Imperiul Roman se sprijinea pe trei repere: dinastia, recunoașterea Senatului și sprijinul armatei. Proclamația lui Cassius ocolea primele două și miza exclusiv pe a treia. Istoricul antic Cassius Dio relatează că Faustina, soția lui Marcus Aurelius, ar fi luat legătura cu Cassius, de teamă pentru siguranța fiului lor, Commodus, în cazul în care împăratul ar fi murit. Dovezile pentru această afirmație sunt însă slabe, iar rolul Faustinei rămâne incert. Motivul invocat, frica pentru viitorul lui Commodus, explică în parte de ce o astfel de înțelegere ar fi părut plauzibilă contemporanilor, fără a o dovedi.
Revolta nu s-a transformat într-un război civil de amploare și a durat aproximativ trei luni. Cassius a fost ucis de oameni din propria sa suită, înainte de a se ajunge la o confruntare directă. Potrivit relatărilor, capul lui Cassius ar fi fost trimis lui Marcus Aurelius, dar detaliile acestui episod sunt nesigure și ar putea fi părtinitoare, deoarece sursele care le transmit nu sunt neutre.
Marcus Aurelius a preferat să evite un conflict sângeros și a dat dovadă de clemență, potrivit surselor. Această atitudine contrasta cu așteptările unei domnii marcate de represiune și a contribuit la limitarea crizei. Ulterior, împăratul a călătorit în provinciile estice pentru a-și reafirma autoritatea, iar mersul său spre Orient arăta că Roma voia să refacă legătura politică cu regiunile care tocmai se îndepărtaseră de ea.
Faustina l-a însoțit în această călătorie, dar a murit în 175, în apropiere de Halala, în Capadocia. Moartea ei a survenit în timpul acestei deplasări, la scurt timp după ce criza provocată de Cassius fusese depășită, astfel că episodul rămâne unul dintre cele mai dramatice din domnia lui Marcus Aurelius.
Rămân neclare mai multe aspecte ale episodului: amploarea sprijinului din Egipt, rolul exact al Faustinei și dimensiunea represaliilor care au urmat. Rebeliunea lui Cassius arată cât de fragilă putea fi legitimitatea puterii imperiale atunci când armata și provinciile importante își puteau retrage sprijinul, chiar și pentru scurt timp.
2